Poezia - atât povară cât și veșmânt
Iar soarta mea pe-acest pământ
E bucurie, e un blestem
Departe sunt de tot, închis într-un poem

Legat cu o strofa slabă de un infinit
Un șir de zale a graiului dezlănțuit
Spânzur cuvinte ce am găsit, ce am pierdut
Le dau o formă nouă, le las fără conținut

Descriu o vorbă tristă, o vorbă sumbră
Trăiesc pe o hârtie, fără să las vreo umbră
Sunt doar o încercare, o rimă eșuată
Atotprezentă, comisă niciodată

Lipsit de rost, fără speranță
Deposedat de orice siguranță
Învârt cu pixul pământul cel rotund
În litere mă înec și mă cufund

Singur cu ele prin străină lume
A mea copertă lipsitå de vreun nume
Neputincios cu ele în fața sorții
Cu ele destinate bucuriei, morții

Se mișcă și eu cu ele spre îngălbenire
Își pierd din sens, rămân fără menire
În foi și pagini cerul meu se prăbușește
Închisă între rânduri lumea mea sfârșește

Rătăcit în lume plângând, râzând
Desprind un vers de un gând
Atât de veștejit să îl omor
Să îl înec în vorbe de amor

Cuvinte din fir de praf de vânt
Fără pereche pe pământ
Ce singure vor fi și vor muri
Și nimeni nu le va iubi.