Cuvintele sunt umbrele noastre
Nu sunt reale, dar au formă fidelă
Din suflet proiectate în zările albastre
Transpuse în dimensiunea paralelă
La fel cum noi suntem pentru astre
Doar umbre a sacrei citadelă

Cuvintele sunt brațe ce pot să strângă
La pieptul nostru lumea, cu a ei păcate
Să o iubim, fiecare dintre noi să plângă
Lacrimi de cuvinte pe obraji uscate
Prin evaporare distanța să o frângă
Omul și lumea să înghețe în unitate

Cuvintele sunt doi atomi de oxigen
Transportați de sânge omenesc
Ce țin grupul solidar și omogen
Pătrunse în țesut în taină locuiesc
Și fac din lume spațiu pur, peren
Aduc cosmosul în planul cel firesc.