Pământul e profan, de oameni locuit
Iar cerul este sacru cu stele împodobit
Pământul este abis nefericit
Cerul, deschiderea spre infinit

Omul nu poate decât să trăiască
Steaua în schimb, poate să strălucească
Și de pe cer să vegheze
Calea omului să lumineze

Exista însă pe pământ stele rătăcite
Ascunse-n înfățișare omenească
Ce caută neliniștite
Drumul spre constelația cerească

Sunt suflete de stele în abis căzute
În acest labirint pierdute
În coșmar, iluzii și în vise
În corp de om prizoniere prinse

O astfel de stea cu trup uman
Caută mereu ieșirea din profan
Luptă cu pământul și limitele lui
Respinge condiția omului

Steaua știe că nu aici este locul ei
Neagă această lume și ale ei idei
Țintește în văzduh, spre cer și-ar lua avânt
Prea simplu, prea banal este acest pământ

Stelele rătăcite
Veșnic neliniștite
Sunt zvăpăiate
Agitate
Zăpăcite
Caută poarta de ieșire
Caută drumul spre fericire

Ceea ce nu știu bietele de stele 
Este că omul se folosește de ele 
Și fură din a lor strălucire
Le trage în jos, înspre murire
Și nu există poartă de ieșire
Nici drum spre fericire, împlinire
Iar singura lor menire
Este 
Pe om să îl însoțească
De om să îl păzească.